“În meseria noastră dacă nu mergi înainte şi nu ai o bază solidă de cunoştinţe, faci meşteşug”

Conf. univ. dr. Petre Brătilă este unul dintre puţinii medici din România specializaţi în efectuarea de tehnici de tratament conservator pentru cancerul de col uterin în stadii incipiente, cu conservarea potenţialului reproductiv şi hormonal al femeii. Recunoscut pentru contribuţia importantă la progresul chirurgiei oncoginecologice, a fost decan al Facultății de Medicină Militară şi director general al Spitalului Militar din București. De curând, a realizat, în premieră, o intervenţie care a salvat viaţa unei paciente însărcinate, diagnosticată cu cancer de col uterin. Deşi verdictul dat de specialişti presupunea sacrificarea sarcinii, datorită Prof. Brătilă acest copil are şanse la viaţă.

Interviu cu Conf. univ. dr. Petre Brătilă

De curând aţi efectuat o operaţie în premieră în România. Cu ce a fost ea deosebită faţă de altele pe care le-aţi realizat?

Această operaţie a însemnat corolarul unei experienţe consolidate în foarte mult timp, aproximativ 10 ani. În această perioadă am făcut (şi fac în continuare) operaţii conservative pentru cancerul de col uterin, cu rezultate foarte bune. Mai mult decât atât, sunt bucuros că 6 copii s-au născut din mame cu cancer de col uterin, tratate de mine, care nu ar fi avut niciodată vreo şansă. De data aceasta, cazul este al unei paciente care, rămânând gravidă, a făcut un examen Papanicolau de rutină. Aşa a descoperit că are cancer de col uterin, dar nu a vrut să renunţe la sarcină. Provine dintr-un cuplu care a încercat mult timp, 5 ani de zile, să obţină o sarcină. Verdictul pe care i l-au dat toţi colegii mei a fost foarte clar: trebuie întreruptă sarcina, histerectomie totală, fără şansa de a mai avea un copil. În baza experienţei personale şi a experienţei mondiale pe astfel de cazuri, mi s-a oferit posibilitatea să ajut pacienta respectivă ca lucrurile să poată evolua în direcţia în care doreşte ea. Nu a fost o mişcare hazardantă pentru mine, n-am făcut o aventură din această experienţă, situaţia a fost foarte bine cântărită şi lucrurile bine puse la punct. S-a urmărit o strategie foarte clară în care orice semn negativ ar fi însemnat întoarcerea cu 180 de grade a deciziei iniţiale. Din fericire, acest semn negativ nu a apărut în timpul intervenţiei şi am putut să duc operaţia la bun sfârşit. În acest moment, sarcina este în evoluţie şi nu cred că va evolua negativ, însă necesită supraveghere foarte atentă.

Rata de diagnostic fals negativ, în cancerul de col uterin este de 30%, ceea ce este foarte mult.

Cum poate ajunge o pacientă în România zilelor noastre să fie diagnosticată de cancer abia când este însărcinată?

România se înscrie pe primul loc în Europa, în ceea ce priveşte incidenţa şi mortalitatea prin cancer de col uterin. Rezultatul acesta este influenţat atât de un defect de sistem şi de un defect educaţional, dar şi de o deficienţă a ceea ce înseamnă popularizarea în masă a progresului medical. România nu este singulară la acest ultim capitol, dar în alte sisteme sanitare există şi alte pârghii. Discutam cu un prieten de-al meu, dintr-o ţară europeană avansată, şi îmi spunea că, în cazurile de cancer, cele mai frecvent diagnosticate stadii sunt cele incipiente. Acolo nu i se acordă pacientei niciun drept pe linie de asigurări de sănătate dacă nu îşi face nişte examene obligatorii anual. Cancerul de col uterin este o boală care nu apare peste noapte, ca să evolueze de la o singură celulă la cancer patent, vizibil, trec 8-12 ani. Dacă controalele s-ar face periodic, ar fi imposibil să scape diagnosticării, formele patente de cancer de col uterin nu prea scapă examenului citologic. Acesta poate orienta diagnosticul şi prin semne indirecte. Chiar dacă nu arată anormalitatea unor celule, poate releva însă existenţa unei infecţii cu Papi­lloma Virus, care, cel puţin pentru momentul de faţă, este agentul etiologic principal implicat în apariţia cancerului de col uterin.

Ce rol are medicul de familie în toată această ecuaţie?

Medicul de familie este ca mai importantă persoană din sistemul sanitar, el este cel care vine în contact prima dată cu pacientul, este cel care vede cea mai mare parte din populaţie. Eu ca specialist nu văd decât o parte foarte mică, partea care mi adresează direct sau care îmi este trimisă din afară. Ori dacă sistemul de asigurări de sănătate vizează un număr foarte mare de persoane, medicul de familie este cel care orchestrează absolut tot. Dacă el ar avea instrumentul necesar prin care să determine femeile cu vârste cuprinse între 15-75 ani să facă anual screening şi un examen clinic, fiţi siguri că sănătatea femeii în ţara aceasta s-ar îmbunătăţi foarte mult. Din păcate pacientele sunt cele care nu respectă ceea ce li se spune. De exemplu, dacă o pacientă se adresează medicului de familie pentru o infecţie urinară, pe ea nu o mai interesează să facă şi un examen Papanicolau, deşi primeşte recomandare din partea specialistului de medicină generală în acest sens. Medicul de familie nu o poate forţa. Desigur nu mai suntem pe vremurile în care femeile erau obligate în masă să-şi facă examen ginecologic, pentru a vedea dacă sunt gravide sau nu, dar să ştiţi că în perioada aceea s-a făcut cel mai corect screening pentru cancerul de col uterin în România.

Era o politică sanitară coerentă, spuneţi Dvs.

Da, era o politică coerentă pentru că femeia se prezenta la medic pentru un examen clinic şi nu scăpau decât foarte puţine dintre cele care aveau afecţiuni genitale. Sunt de părere că trebuie găsite instrumente de responsabilizare şi a pacientelor. Nu dau eu soluţii, dar poate nu ar fi un lucru rău că medicii să aibă libertatea de a refuza menţinerea pe listă a unei paciente care se sustrage sistematic anumitor controale medicale. Niciun medic responsabil, care ştie ce dramă trăieşte această ţară pe plan oncologic, nu poate rămâne indiferent. Avut paciente de 22 şi 23 de ani, cu cancer de col uterin florid, în stadii avansate. Ori dacă această femeie, la 22 ani, avea un cancer în stadiu 1b sau 1b2 înseamnă că era bolnavă de la 12 ani. Mai mult decât atât, 45% din totalul de cancere de col uterin apar la femeile tinere, sub 40 de ani, acesta este contingentul cu care lucrăm şi din care se recoltează cel mai mare procent de mortalitate. Orice formă de cancer care apare la o vârstă mai tânără are o evoluţie mai fulminantă, agresivă. Dacă cancerul a apărut pe un organism tânăr înseamnă că se întâmplă ceva din punct de vedere imunitar. În primul rând conflictul apare între intrarea în organism a agentului patogen, HPV-ul de exemplu, şi sistemul imunitar. Şi dacă se întâmplă să apară boala sunt două alternative, ori sistemul imunitar este ineficient, ori agentul patogen este extrem de agresiv.

Din totalul cancerelor cervicale, câte sunt puse pe seama HPV?

Acum, toată lumea implică HPV ca fiind agentul etiologic principal. Vreau să vă spun că am trăit şi alte perioade, cea a anilor ’70 de exemplu, când lumea medicală mondială susţinea că principalul agent patogen implicat era herpes virus de tip 2. Iar acum nici nu se mai vorbeşte de acesta. Sigur, există o agresiune din partea unui AND străin (fie că este herpes virus, fie că este HPV), aşa cum este posibil să fie implicat ceva de care noi nici nu avem cunoştinţă în momentul de faţă. Din păcate, ştiinţa medicală, precum satelitul selenar, are două segmente foarte clare, partea vizibilă şi cea invizibilă. Aceasta din urmă este ţinută în laboratoare, într-un “recipient” de secretizare, din varii motive. Noi cunoaştem foarte puţin şi foarte puţine elemente se dau publicităţii.

Viaţa unui rezident este o viaţă de medic amărât.

Care a fost cazul care v-a marcat cel mai mult de-a lungul carierei Dvs?

Este cazul unei femei de 20 de ani, care s-a prezentat cu o tumoră mamară mică, de 2 cm. După toate ghidurile terapeutice a fost etichetată cu risc minim şi tratată conservator: păstrarea sânului, scoaterea tumorii, urmată de tratament chimioterapic şi radioterapic. La doi ani, a revenit cu tumoră la acelaşi sân, în consecinţă i-am făcut mastectomie totală. Am reluat tot ciclul de chimioterapie, hormonoterapie. A trebui să facem inclusiv supresie hormonală, pentru o perioadă îndelungată de timp. La un an de zile, după cea de-a doua intervenţie chirurgicală, a revenit cu tumoră în sânul celălalt. De data aceasta, formaţiunea tumorală îngloba patru tipuri histopatologice de cancer. Caz rarisim. Deşi era infimă, aproximativ 1 cm, am făcut mastectomie totală şi această femeie, la 20 de ani, nu mai avea sâni. Am ţinut-o sub supraveghere, iar la 3 ani interval liber de boală, i-am propus să facem reconstructive mamară şi nu a acceptat. Este şi acum în aceeaşi situaţie, dar trăieşte şi supresia hormonală nu i-a lăsat şansa să aibă copii. Sunt forme extrem de agresive care au totuşi o soluţie. Pacienţii şi câteodată şi aparţinătorii vin şi întreabă “Cât mai are de trăit?”. Nimeni nu poate să o spună.

Şi totuşi sunt medici care o spun…

Am văzut pacienţi care trebuiau îngropaţi de mult, de cinci ani, şi totuşi trăiau, greu, de abia respirau, dar trăiau.

Ce sau cine face diferenţa?

Mâna Divinităţii. Poţi ajunge la un moment dat să judeci cinic şi să spui: are cancer ovarian (care este cea mai agresivă formă de cancer) în stadiu 3c, răspunde sau nu răspunde la chimioterapie. Ce să faci cu pacienta aceasta, ce să-i spui? Că în cel mai fericit caz mai are de trăit 36 de luni? Păi, renunţă la un moment dat, se împacă cu boala şi renunţă să mai facă terapie. În cazul acestor paciente fiecare zi este o zi câştigată, pentru ele, pentru cei din jur, pentru familie.

Vi s-a întâmplat să aveţi pacienţi pentru care ştiinţa, medicina de până în acel moment, nu le-ar fi dat prea multe şanse şi totuşi să dovedească o uluitoare dorinţă de a trăi?

Nici nu vă daţi seama, nici măcar eu nu pot să cuantific, cât contează modul de gândire pozitiv, într-o astfel de boală. Eu am observat un lucru: primul semn de apariţie a cancerului, la un individ, este dezorganizarea psihică şi emoţională. Individul, care el însuşi se cunoştea ca acţionând într-un anume fel, are nişte modificări de comportament pe care nu şi le poate justifica, la un moment dat. Nici cei din jur nu-l mai recunosc şi reţineţi, boala este ocultă, nu este descoperită. Şi pe măsură ce boală avansează, dezorganizarea se accentuează. Este ca o bombă care explodează în individ, pentru că psihicul înseamnă suflet, iar sufletul înseamnă viaţă, iar viaţa înseamnă tot ceea ce există în fiecare moleculă din noi. Cancerul dezorganizează tot, un ţesut, un organ, un sistem şi după aceea tot organismul.

Ce atribute trebuie să aibă chirurgul de excelenţă?

Ca să ajungi la arta trebuie să creezi în meseria ta. Şi în chirurgie este la fel. Un alt element care te poate duce la excelenţă este curajul şi dorinţa de a învinge boala. Abstinenţa şi reticenţa în faţa unor riscurilor de apariţie a complicaţiilor este o atitudine care înfrânează. Eu nu spun să faci aventură în chirurgie ci să ai curajul să-ţi depăşeşti în primul rând propriile limite, nu limitele care sunt impuse de ghiduri. Îţi trebuie o bază foarte solidă de cunoştinţe care trebuie îmbunătăţită permanent. Cu cât un individ este situat pe o treaptă mai înaltă în meseria lui cu atât este mai incompetent.

Cel mai cumplit lucru pentru un medic rezident este că nu-şi poate vedea viitorul. Chiar dacă eşti foarte bun, nu ai garanţia că poţi progresa, din păcate!

Există o tendinţă modernă foarte periculoasă în medicină: orientarea către o singură direcţie, supraspecializarea. Aceasta ar trebui să fie corolarul de la capătul drumului, în meseria ta, pentru că medicina trebuie să fie enciclopedică. Trebuie să ştii tot: cardiologie, medicină internă, chirurgie, dermatologie etc., să ştii să le integrezi, să ştii să updatezi toate informaţiile despre acestea şi atunci poţi să faci medicina holistică. Să vezi individul în ansamblul lui. Ori în meseria noastră dacă nu mergi înainte şi nu ai o bază solidă de cunoştinţe, faci meşteşug.

Excelenţa într-un domeniu vine şi cu nişte sacrificii. Care sunt sacrificiile Dvs.

Dacă privesc retroactiv, la acea vreme le-am resimţit ca pe nişte sacrificii. Acum însă nu le mai consider aşa, pentru că sunt lucruri care au trecut şi care nu m-au tulburat foarte tare. A însemnat un exil de 8 ani la Cluj, unde plecasem ca să înlocuiesc pe cineva pentru 2 săptămâni. A însemnat abandonarea unei familii, pentru motive foarte clare. Dacă este să privim global am fost tot timpul la ordin. Sunt general în rezervă, am fost militar de la vârsta de 18 ani şi a trebuit să fac faţă unui serviciu militar foarte important pentru orice armată din lume, serviciul medical. Am condus Spitalul Militar din Bucureşti, o structură complexă de 1.500 de paturi, dar nici un moment nu am abandonat partea profesională. Aceasta şi preocuparea pentru progres au fost esenţiale pentru mine. M-am privat de multe ori de beletristică, de distracţii, de concedii ca să mă pot duce la un congres, ca să pot să organizez nişte manifestări ştiinţifice.

Cum arată o zi obişnuită din viaţa Dvs.?

O astfel de zi din viaţa mea începe dimineaţa la ora 6.00 şi se încheie noaptea, la ora 24.00. În acest răstimp consult, rezolv probleme de organizare, operez, învăţ, văd şi de viaţa de familie cât mai apuc să văd din ea.

Cum sunt generaţiile noi ale şcolii medicale româneşti?

Şcoala medicală românească face nişte eforturi, dar ceea ce iese din ea este cu totul şi cu totul altceva decât ne-am aştepta. Ies copii care de abia aşteaptă să plece afară şi încă din facultate dau examene în acest sens. Sau intră indivizi, care trec precum gâsca prin apă prin facultate, care nu fac nimic şi nu vor face nimic toată viaţa lor. Dau rezidenţiate peste rezidenţiate, pe care nu le iau. Şi sunt puţini cei care ajung în activitatea clinică, ori viaţa unui rezident este o viaţă de medic amărât. Pentru că el munceşte foarte mult nu are satisfacţii, dacă îşi întemeiază o familie o ţine pe picioare de nisip. În perioada cea mai frumoasă a vieţii lui trebuie să facă nişte sacrificii să trăiască civilizat. Rezidentul este un apostol. Apostolatul pe care Axel Munthe îl făcea la ţară, rezidentul îl face în spital. Şcoala medicală se face în spital, în clinică. Şi aici, dacă ai noroc să ajungi unde trebuie. Cel mai cumplit lucru pentru un medic rezident este că nu-şi poate vedea viitorul. Chiar dacă eşti foarte bun, nu ai garanţia că poţi progresa, din păcate!

Este adevărat însă că ne pleacă elitele?

Fiţi sigură! Pleacă cei care sunt foarte buni!

Care este cel mai mare regret al Dvs şi care este cea mai mare satisfacţie?

Cel mari mare regret al meu este că am cunoscut oameni pe care i-am sprijinit şi care acum se fac că nu ne mai cunoaştem. Este investiţia pe care eu am făcut-o cu sufletul deschis şi n-am făcut rău nimănui, dar este cea mai flagrantă încălcare a jurământului lui Hipocrate. Acesta este cel mai mare regret al meu, din păcate am aşa ceva!

Ce mai mare satisfacţie este că am putere şi că pot să-mi pun în valoare toate calităţile şi abilităţile pe care le-am dobândit o viaţă întreagă…

Interviu realizat de: Mirela Boroeanu-Stanca