Diagnosticul, ca o eticheta

Se intampla des sa asistam involuntar pe holurile institutiilor medicale la comunicarea unor prognostice rezervate.

Se intampla des sa asistam involuntar pe holurile institutiilor medicale la comunicarea unor prognostice rezervate.

De curand am insotit pe cineva la un spital din Bucuresti. In timp ce asteptam pe hol aparitia medicului pe care-l cautam am asistat la o scena care m-a tulburat foarte tare. Medicul asteptat a venit insotit de un coleg si, impreuna, au inceput sa-i spuna unui adolescent diagnosticul pe care tocmai i-l stabilisera in urma analizelor. Adolescentul statea pe un scaun alaturi de mama sa si de multi alti bolnavi. In jurul doctorului se stransesera si alti oameni care asteptau sa-l abordeze. Iar medicul ii spunea tanarului: "In cazul tau, plamanul e prea afectat, tratamentul nu te-ar ajuta, o solutie ar fi sa-l scoatem, dar oricum nu te vei simti prea bine".

Pentru multi bolnavi diagnosticul este o eticheta de genul "in rezerva 5 o avem pe cea cu SIDA" sau "cei cu sifilis intra ultimii la consult" etc.

Probabil ca pentru nici un om nu este usor sa afle ca are o boala cu transmitere sexuala, ca are o afectiune cronica sau care-i pune viata in pericol. Cu atat mai greu ii este cand afla acest diagnostic ca si cum ar afla ca a racit si cand vede ca si altii stiu si isi dau coate.

Intr-o unitate medicala este mai putin timp disponibil pentru menajarea bolnavilor, totul se face contra cronometru, iar spatiile sunt adesea inghesuite, pacientii neavand intimitate. Si totusi, putina bunavointa din partea medicilor il poate transforma pe bolnav intr-un pacient increzator, cooperant.

In timp ce pentru medic e doar un diagnostic, poate mai optimist decat in cazul altor bolnavi, pentru cel ce il primeste e un soc, o prabusire a lumii sale.

Nu e suficienta anuntarea diagnosticului

Comunicarea medic-pacient nu ar trebui sa se rezume la anuntarea diagnosticului. Ar trebui sa vizeze si explicarea diagnosticului, a variantelor de tratament si a consecintelor lor. Medicul trebuie sa fi e deschis intrebarilor pacientului si sa incerce sa-i explice procedurile medicale la care ar putea fi supus pe intelesul lui. Adesea medicii nu fac acest lucru, iar pacientii se informeaza de la alti bolnavi, de la care afla de multe ori variante exagerate, scenarii catastrofale etc.

Pacientul are dreptul sa participe la deciziile terapeutice care-l privesc. Pentru acest lucru, el trebuie sa fie bine informat, sa aiba incredere si discernamant. El trebuie sa inteleaga procedurile medicale propuse, alternative posibile, oportunitati si rezultate asteptate (beneficii, sechele, riscuri). Desigur, pacientul poate avea nevoie de ajutor, sfaturi sau chiar discutii per-suasive in luarea unei decizii. E greu sa poata face acest lucru dupa o discutie de cateva minute cu doctorul. Persuasiunea nu inseamna insa constrangere.

Toate aceste lucruri sunt prevazute in legile ce protejeaza drepturile pacientului si in codurile deontologice ale medicilor. De exemplu Conventia pentru Biomedicina si Drepturile Omului a Consiliului Europei privind protectia fiintelor umane fata de aplicarea biologiei si medicinei prevede:

Art 5 – imposibilitatea actionarii impotriva dorintei persoanei,

Art 6 – protectia celor cu dizabilitati,

Art 7 – protectia persoanelor cu tulburari mentale,

Art 9 – luarea in considerare a dorintelor exprimate,

Art 16 – 17 – protejarea subiectilor supusi cercetarilor,

Art 19 -20 – consimtamantul pentru extragerea de tesuturi sau organe.

Astfel de prevederi sunt incluse si in Codul deontologic elaborat de Colegiul Medicilor din Romania. In acest Cod, la articolul 13 se precizeaza "Exprimarea consimtamantului informat al pacientului pentru tratament nu inlatura responsabilitatea medicului pentru eventuale greseli profesionale".

Desigur, exista si exceptii in privinta consimtamantului pacientului. Acesta nu e obligatoriu cand bolnavul reprezinta un risc pentru sanatatea publica sau cand viata lui este in pericol si nu-si poate exprima acordul din cauze fizice sau psihice.

In legislatia fi ecarei tari se precizeaza ca pacientul are dreptul sa primeasca informatii despre starea sa de sanatate, iar daca nu doreste acest lucru, dorinta sa trebuie respectata. De asemenea, informarea rudelor se face daca doreste pacientul.

Toate acestea inseamna tratarea cu respect si responsabilitate a bolnavului si nu simpla lui etichetare.

Secretul profesional, un "amanunt" vital

Rezultatele unor analize sau diagnosticul trebuie prezentat doar pacientului, intr-un cadru care sa-i asigure confidentialitatea. Iar mai departe acesta decide ce face. Altfel, bolnavul poate fi stigmatizat, se poate simti expus, umilit, judecat. Aceste sentimente ii pot afecta evolutia starii de sanatate, deoarece boala fizica va fi agravata de o stare psihica proasta sau chiar de o tulburare gen depresie.

Datoria medicului de a atenua neplacerile psihice suferite de pacient este prevazuta si in capitolul privind Secretul profesional din Codul deontologic:

Art.15 – "face obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, in timpul exercitarii profesiei sale, afla direct si indirect in legatura cu viata intima a bolnavului, a familiei, a apartinatorilor, precum si probleme de diagnostic, prognostic, tratement, diverse circumstante in legatura cu boala. Secretul profesional persista si dupa terminarea tratamentului sau moartea pacientului".

Art.16 – Secretul profesional trebuie pastrat si fata de apartinatori, daca pacientul nu doreste altfel.

Art 17 – Secretul profesional trebuie pastrat fata de colegi, cadre sanitare si institutiile medicale care nu sunt implicate in actul medical al pacientului in cauza.

Nu de putine ori, imagini cu bolnavi si informatii despre acestia sunt publicate in presa. In mod normal, mass media poate afla informatii doar cu acordul pacientului, al medicului curant si al sefului unitatii. Se intampla insa ca pacientul, odata intrat in spital, sa-si modifice comportamentul si sa-si piarda din stima de sine in sensul ca incearca sa faca pe plac cadrelor medicale pentru a fi tratat bine. Constient sau nu, cadrele medicale contribuie la starea pacientului. Aratand a fi nervoase, nemultumite, incruntate, il determina pe pacient sa fie cat mai supus si dornic sa le castige simpatia, increderea.

Bolnavii de SIDA sunt protejati de lege

Pentru ca reglementarile in vigoare probabil n-au fost de ajuns, in cazul persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA exista prevederi speciale. Astfel exista Legea 584/2002 privind masurile de prevenire si combatere a maladiei SIDA si de protectie a persoanelor infectate cu HIV. La capitolul privind confidentialitatea se precizeaza la Art. 8:

(1) Pastrarea confidentialitatii datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru:

a) Angajatii retelei sanitare;

2) In cazul medicilor, informatiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie sa fie comunicate intre specialisti, pentru a se asigura acuratetea diagnosticelor si conduitelor chirurgicale si nechirurgicale.

3) Pacientul este obligat sa informeze medicul curant cu privire la statusul sau HIV, atunci cand il cunoaste.

O alta reglementare (Ordinul 912 /1992) prevede faptul ca: <<Activitatea de declarare a infectiei HIV se face cu respectarea anonimitatii si a secretului profesional>>. Iar Ordinul 889/1998 specifica: <<Se interzice precizarea statusului HIV pe certificatul prenuptial>>.

Desigur, simpla existenta a acestor reglementari nu garanteaza respectarea lor. Este bine de stiut faptul ca persoanele seropozitive au parte de tratamente aproape inumane din partea semenilor si uneori chiar a medicilor care refuza sa-i ingrijeasca de teama ca se pot infecta.

Pentru o persoana, calvarul poate incepe insa din momentul in care face testul. Perioada care trece din momentul recoltarii si pana la aflarea rezultatului poate fi extrem de stresanta. Medicul poate interveni chiar din acest moment sau chiar dinainte, atunci cand ii recomanda testarea. O data cu recomandarea sau cu recoltarea, medicul poate sa-i ofere pacientului o serie de informatii cu privire la virus. Bine informat, pacientul poate face distinctia intre infectia cu virusul HIV si boala SIDA. De asemenea, poate afla ca in ultimii ani se poate vorbi mai mult de o boala cronica, decat de o maladie care ucide in termen scurt. Desigur, informarea poate fi facuta de medicul de familie cu privire la orice boala. E un mod de a scapa de mituri gen "TBC fac doar saracii" si de a-i ajuta pe pacienti sa se ajute singuri.

Socul nu motiveaza pacientul

"Prognosticul grav va fi impartasit pacientului cu prudenta si tact, tinindu-se cont de starea psihica a acestuia", se prevede in Codul deontologic.

Comunicarea unui diagnostic privind o boala cu prognostic rezervat ar trebui facuta numai dupa investigatii minutioase si repetate. Sunt medici care atunci cand primesc un rezultat pozitiv (in sensul confirmarii unei suspiciuni de boala) prefera sa repete analiza inainte de a-i comunica pacientului diagnosticul. Chiar daca este costisitoare si necesita timp, o astfel de metoda poate fi benefica bolnavului. Nu de putine ori, diagnostice rezervate au fost infirmate de analize ulterioare. Desigur, bucuria pacientului inastfel de situatii este mare, insa adesea nu poate depasi in intensitate efectele socului initial.

De altfel este de dorit evitarea socului. Exista mentalitatea conform careia pacientii trebuie speriati pentru a fi motivati sa respecte indicatiile medicului. Ei bine, astfel de practici pot sa-i descurajeze pe pacienti, sa-i demotiveze si sa le scada puterea de lupta cu boala. Fiecare bolnav are o structura psihica unica, astfel incat o solutie de comunicare gasita de medic nu poate fi aplicata in bloc tuturor pacientilor.

Desigur nu e nevoie ca medicul sa fie psiholog sau magician pentru a ghici firea pacientului, poate insa adopta o atitudine care sa vina in intampinarea nevoilor bolnavului. Vorbind cu el despre istoricul bolilor sale, poate afla cum anume a reactionat in fata altor situatii, daca are rude bolnave in familie, a caror stare l-a marcat etc.

Sunt pacientii pentru care numai suspiciunea de boala este extrem de traumatizanta, fie ca au avut parinti sau frati care au suferit de aceeasi maladie, fie ca au o imagine sumbra a suferintei pe care o vor trai. In aceste cazuri, infirmarea suspiciunii de boala nu este suficienta. Vor trai mereu cu teama ca se vor imbolnavi sau ca medicii nu i-au pus bine diagnosticul. Din nou, atitudinea binevoitoare, inspirarea increderii, empatia medicului pot face minuni.

Anda PACURAR,
Psihoterapeut formator

Membru al Asociatiei pentru Psihologie si Psihoterapie Adleriana
tel. 0723.631.322