Cand vorbim de sistemul farmaceutic romanesc, bineinteles ca ne gandim cu totii la eficienta acestuia, la costurile pe care le presupune asigurarea cu medicamente a populatiei si, nu in ultimul rand, la beneficiarul pentru care este organizat acest sistem: pacientul.

Una dintre zonele sensibile din sistemul farmaceutic este mecanismul de stabilire a preturilor. Si asta pentru ca eficienta sistemului farmaceutic va fi intotdeauna legata de costurile sistemului, iar cea mai simpla metoda de scadere a costurilor pare sa fi fost, cel putin pana acum, din perspectivele decidentilor, reducerea preturilor medicamentelor.

Desigur ca intreaga Europa se afla intr-o continua cautare a unor solutii de eficientizare a costurilor in sistemul farmaceutic si asta pentru ca este foarte greu sa gasesti o solutie intre un buget limitat si nevoile si asteptarile crescande ale populatiei privind serviciile farmaceutice. In acest proces de incercare a eficientizarii costurilor si de crestere a standardelor de calitate in sistemul farmaceutic, vorbim de doua categorii de structuri: autoritatile publice care stabilesc standardele de calitate in domeniu si administreaza fondurile disponibile, pe de o parte, si, pe de alta parte, cei care fac posibil ca pacientii sa beneficieze de aceste servicii cat mai usor si la standarde din ce in ce mai ridicate: producatorii de medicamente, distribuitorii si farmaciile.

Fiecare dintre acesti actori are rolul sau in acest sistem. Dintre cele trei structuri publice principale cu atributii in acest domeniu (Ministerul Sanatatii, Agentia Nationala a Medicamentului si Casa Nationala de Asigurari de Sanatate), ma voi opri doar asupra Ministerului Sanatatii si Casei Nationale de Asigurari de Sanatate, structuri cu atributii directe in stabilirea preturilor medicamentelor, precum si asupra farmaciei, ca veriga finala in lantul farmaceutic, care are contactul direct cu pacientul.

Experientele ultimilor ani au aratat ca cele mai multe incercari de eficientizare a costurilor au constat in taierea preturilor medicamentelor, prin diminuarea constanta a adaosului comercial al farmaciei, metoda cea mai simpla pentru autoritatile publice si cu efecte imediate. Poate cel mai daunator lucru a fost ca aceasta scadere constanta a adaosului farmaciei nu s-a facut printr-o metodologie clara, coerenta si sustenabila, ci prin mecanisme paralele, care au facut ca adaosurile comerciale stabilite prin metodologia de calcul a preturilor sa ramana pur teoretice, ele aplicandu-se doar la o parte nesemnificativa din portofoliul de medicamente.

Unul dintre mecanismele paralele a constat in stabilirea unor preturi de decontare la un nivel mult sub ceea ce putea sa sustina orice farmacie (un adaos comercial ridicol de 1,5%), implementat peste noapte, care a adus pierderi uriase pentru toti furnizorii de servicii farmaceutice. Nimeni nu contesta dreptul Ministerului Sanatatii de a stabili aceste preturi, insa este total contestabil modul in care acest lucru s-a facut, fara nici o consultare sau analiza prealabila. Speram ca efectele acestei masuri, concre tizate in lipsa din farmacii a unor medicamente de baza, sa fie luate in calcul pe viitor, atunci cand se vor decide masuri similare. Un alt mecanism implementat in ultimii ani este negocirea adaosului comercial al farmaciei pentru medicamentele aferente unor boli cronice, negociere care se face intre farmacii si casele judetene de asigurari de sanatate. Acest mecanism a fost contestat continuu, atat datorita modului in care este reglementat, care permite abuzuri din partea caselor judetene la adresa farmaciilor, cat si datorita efectelor financiare nesustenabile pentru farmacie.

Acest mecanism este insuficient reglementat la nivel national si, prin urmare, a lasat loc de interpretari si implementari proprii ale reprezentantilor caselor judetene de asigurari de sanatate, modul de desfasurare a negocierilor facandu-se dupa reguli care nu sunt supuse nici unei legislatii in domeniu si acest fapt a condus in unele cazuri la abuzuri la adresa unor farmacii. In acest proces este impropriu sa vorbim despre negociere, pentru ca niciodata farmaciile nu s-au aflat pe aceeasi pozitie cu casele de asigurari de sanatate, procesul fiind unul in care unul dintre actori decide, iar celalalt trebuie sa accepte. Singura optiune alternativa a farmaciilor este una neviabila: sa nu elibereze aceste medicamente, ceea ce ar afecta si mai mult sustenabilitatea financiara a farmaciei. Despre efectele financiare ale acestei masuri este derizoriu sa mai vorbim.

Cu adaosuri comerciale de 0% si 1% este imposibil sa asiguri servicii farmaceutice pacientilor. Daca la inceput am crezut ca aceasta masura este una provizorie si aplicabila unui numar restrans de medicamente, am constatat in timp ca nu a fost nici pe departe una provizorie si ca, dimpotriva, s-a extins asupra unui numar din ce in ce mai mare de medicamente.

Efectul acestor masuri a fost la prima vedere unul benefic pentru sistem: scaderea preturilor medicamentelor. In timp insa, s-a dovedit ca nu aceasta este solutia pentru eficientizarea costurilor. Riscul este ca, din dorinta excesiva de a avea preturi cat mai mici, pacientii sa ramana fara medicamente, situatie cu care ne-am confruntat cu totii pe parcursul anului trecut. Iar aceasta situatie nu este de dorit pentru nimeni. In tot acest proces, masuri care ar fi dus cu siguranta la o eficientizare sustenabila pe termen lung a sistemului farmaceutic, au fost ignorate complet. Mai mult, au fost implementate masuri care sunt contrare obiectivului declarat cel al eficientizarii sistemului. Intr-o perioada in care majoritatea tarilor din Uniunea Europeana au ajuns la concluzia ca incurajarea substitutiei generice este o masura eficienta pe termen lung si in acelasi timp sustenabila pentru toti actorii implicati, autoritatile romane au luat o decizie surprinzatoare pentru toata lumea si total impotriva curentului: revenirea la prescriptia pe denumire comerciala a medicamentelor. De mentionat ca in Romania prescriptia pe Denumire Comuna Internationala era singura masura de incurajare a subtitutiei generice. In alte tari functioneaza o serie de alte mecanisme in acest sens: impunerea de bugete de prescriptie, stimularea pecuniara a prescriptiei de medicamente generice, existenta unor ghiduri de prescriptie, grile regresive de adaosuri comerciale, prescriptia pe DCI, introducerea unei co-plati mai mici in cazul medicamentelor generice. Aceste masuri sunt aplicate in diverse combinatii, astfel incat sa se atinga obiectivul final: eficientizarea costurilor prin asigurarea medicatiei pentru cat mai multi pacienti.

In aceste conditii, cand nici macar grilele de adaosuri comerciale nu mai erau regresive, s-a introdus prescriptia pe denumire comerciala, fara nici o alta masura de control a prescriptiei medicilor. Asa cum era de asteptat, efectele s-au vazut imediat si, din pacate, impactul negativ major a fost asupra pacientilor, care s-au vazut nevoiti sa plateasca mai mult pentru contributia personala la medicamente. Acest lucru este evidentiat si in raportul elaborat in 2008 de Comisia Prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniul sanatatii publice din Romania intitulat: "UN SISTEM SANITAR CENTRAT PE NEVOILE CETATEANULUI". Impactul acestei masuri se pare ca a fost inteles de decidentii actuali, care si-au declarat intentia de a reveni la starea de normalitate, as spune, pentru capacitatea financiara atat a bugetului public cat si a pacientilor.

Cel putin pana acum, este foarte greu de spus daca s-a incercat o eficientizare a sistemului in sine, prin implementarea unor masuri pe termen lung, care sa asigure predictibilitate acestui sistem. Toate masurile au fost o incercare permanenta de cautare a unor solutii pe termen scurt, care sa asigure o rezolvare a problemelor stringente cu care s-a confruntat sistemul. Iar acest lucru s-a vazut in nenumarate disfunctionalitati care s-au rasfrant, in final, asupra pacientilor prin lipsa medicamentelor de care acestia au nevoie.