 Confruntarea mortii
face parte din profesia
de medic. Indiferent
de prognostic medicul
incearca sa salveze viata
bolnavului sau cel putin
sa o imbunatateasca,
sa o usureze pentru
o perioada. Pe langa
cunostintele de specialitate
el are nevoie si de
abilitati speciale de intelegere
a nevoilor emotionale ale pacientului.
E foarte greu ca medic sa accepti ca nu mai
poti face nimic pentru un pacient, sa accepti
ideea ca va muri. Si totusi, chiar si in acest
nedorit si nefericit moment, mai poti face ceva
pentru bolnav. Poti sa-l ajuti sa accepte, sa plece
impacat.
Iar asta se intampla atunci cand bolnavul
are ocazia sa stie ce il asteapta si poate sa-si incheie
anumite lucruri, sa-si ia ramas bun de la rude si prieteni,
sa lase o amintire.
Practic, ar trebui ca pacientii sa fie informati cu
privire la starea lor, la prognostic, la apropierea momentului
mortii. E un mod de a le arata respectul si
increderea ca pot face fata situatiei si au dreptul sa-si
organizeze ultima perioada a vietii. Adesea, rudele
incearca sa-i ascunda pacientului adevarul si cer si
medicului sa faca la fel. Cei din jur se tem ca pacientul
va suferi prea mult. Desigur, relatiile sunt afectate,
dar asta poate avea si un rezultat pozitiv, atunci cand pacientul isi exprima emotiile le permite si celorlalti
sa o faca. Bolnavul se simte iubit, iar cei din jur pot
comunica suferinta, pot pentru ultima data sa spuna
anumite lucruri si nu sa le nege tot restul vietii lor.
In fata unui prognostic sumbru vor fi rude sau
prieteni care se vor retrage si asta pentru ca au propriile
dificultati in a face fata situatiei. Asta nu trebuie
insa sa impiedice medicul sa comunice pacientului
starea in care se afla si sa incerce sa comunice cu el
si despre moarte. S-ar putea ca medicul sa fie singura
persoana care are curajul de a vorbi deschis despre
acest subiect, dandu-i astfel si pacientului sansa de
a-si exprima punctul de vedere, de a solicita anumite
lucruri, de a-si exprima emotiile, gandurile.
Prima sarcina a celui care lucreaza cu oameni
aflati in stadii terminale ale bolii este sa stabileasca o
relatie bazata pe respect si reciprocitate. Trebuie sa
inteleaga suferinta persoanei, semnificatia pe care
ea o da, sa fie atent la ceea ce comunica. Empatia
in acest caz poate insemna sa intelegi semnificatia
personala a comportamentelor, emotiilor bolnavului.
Sa afli ce crede, ce simte, ce-l preocupa.
Richard A. Kalish, psiholog, autorul cartii
"Coping with death", a identificat cateva sarcini,
provocari cu care trebuie sa se confrunte, carora
trebuie sa le faca fata o persoana care se pregateste
sa moara:
- necunoscutul
- semnificatiei mortii
- durerea privind pierderea cauzata de moarte
- aranjamente practice
- comunicarea cu ceilalti despre moarte
- reconcilierea conflictelor
- schimbarea prioritatilor
Fiecare om are felul lui in care face fata acestor
situatii. Iar pe masura ce le confrunta, anxietatea,
teama, poate sa se amplifice sau dimpotriva,
sa scada in intensitate. In orice caz teama este
prezenta si explica anumite reactii necontrolate sau
agresive ale bolnavului, sunt incercarile lui de a se
apara de ceea ce-i provoaca frica.
NEVOI FIZICE, EMOTIONALE,
SPIRITUALE, SOCIALE
Fiecare om in timpul vietii trebuie sa functioneze
in cel putin 3 sarcini importante: munca, relatiile
sociale (prietenii) si relatia intima (familia). La acestea
se adauga relatia cu sinele si sarcina spirituala.
Functionarea in aceste sarcini nu trebuie anulata in
momentul in care bolnavul este intr-o faza terminala.
Iar medicul il poate incuraja sa functioneze.
Desigur nu va mai putea indeplini ca altadata
aceste sarcini, dar le poate adapta posibilitatilor
sale de miscare, exprimare.
Cum spuneam se intampla uneori ca familia
sa se blocheze in suferinta si sa nu mai poata
oferi bolnavului suportul emotional. Medicul
poate insa sa comunice mai mult cu el. Sa vada
cum gandeste si ce anume il incurca. Sa-i identifice
calitatile care-l pot ajuta sa faca fata sarcinilor
descrise, sa identifice gandurile negative si sa-l
sprijine sa gaseasca noi solutii, posibilitati de a
face fata provocarii mortii.
E important de vazut ce crede bolnavul despre
sensul vietii, nemurire, locul individului in univers.
Multi se nasc si traiesc cu convingerea ca nu exista
nimic dupa moarte. Aceasta credinta ar trebui evaluata
si, daca este dispus sa o schimbe, medicul il
poate incuraja.
Pentru fiecare, moartea poate avea o alta
semnificatie: poate sa insemne un inceput, o tranzitie
sau un sfarsit. Kalish spunea ca poate fi vazuta ca o
rasplata sau ca o pedeapsa. Ca poate fi vazuta sub aspectul pierderii: controlului, corpului, familiei,
sinelui, prietenilor. De asemenea, poate fi vazuta
ca un castig: al experientei, constientei, relatiei cu
Dumnezeu sau castigarea eliberarii de durere si stres.
Sunt pacienti care vor sa incerce si alte
metode de tratament. Daca au sperante nu
trebuie neaparat sa le fie luate, in lipsa lor vor
ramane doar cu frica. Pentru multi medici e dificil
de acceptat interesul pacientilor fata de metode
alternative de tratament. Insa, atata timp cat analizele
de laborator nu evidentiaza o inrautatire
a starii de sanatate a pacientului ca urmare a
incercarii unui alt fel tratament, nu ar trebui sa
existe o interdictie sau un comportament dezaprobator. Tratamentele incercate de ei si care
au dat rezultate pot fi recomandate apoi si altor
pacienti.
Atitudinea medicului fata de bolnav trebuie
sa ramana constant incurajatoare, iar comunicarea
nu trebuie sa lipseasca in nici un moment.
Opinia generala este ca unul dintre ultimele
simturi care se pierd este auzul, astfel medicul
trebuie sa se poarte mereu in preajma bolnavului
ca si cum ar intelege tot, chiar daca nu da
semne ca o face.
MODALITATI DE A-SI LUA
RAMAS BUN
Cum spuneam e important pentru un bolnav sa
aiba ocazia sa-si ia ramas bun de la viata, de la oameni.
Si fiecare poate gasi o modalitate blanda de
a o face. Unele gesturi sunt memorabile.
In cartea sa, Kalish ofera exemplul unui pacient
aflat in faza terminala a bolii. Se apropia
Craciunul si el le-a cerut celor dragi sa-i ofere
cadou cate o scrisoare in care sa vorbeasca despre
lucrurile importante din relatia lor, ce le-a
placut la el, care au fost momentele dificile etc.
Primirea si citirea scrisorilor a fost un moment
de apropiere intensa, au ras, au lacrimat, au vorbit
despre tot felul de intamplari. Scrisorile au
fost pastrate apoi de rude pentru a fi oferite mai
tarziu fiicei bolnavului care atunci avea doar 5
ani. Asa i s-a oferit ei ocazia sa-si cunoasca tatal
prin ochii celor care i-au fost aproape.
Daca pacientul are copii e bine sa le spuna ce
se intampla. Fara multe amanunte, fiind mai mult
deschis la intrebarile lor. Sa-i asigure ca vor avea
amintiri cu el, sa le spuna cine va avea grija de ei.
Momentele de final pot fi memorabile, in sens
pozitiv. O femeie isi exprima multumirea pentru ca
a putut petrece 9 luni cu tatal ei din momentul in
care a aflat ca el are cancer la plamani. Au fost luni
in care a plans mult, dar amandoi au avut ocazia de
a-si spune totul. Asa a aflat ca lui ii placeau trandafirii
si ca mult timp nu i-a cultivat de teama ca ea
sa nu se raneasca, copil fiind. I-a facut cadou un
trandafir in ghiveci, iar dupa inevitabila lui moarte,
ea a luat floarea si a plantat-o in gradina.
In fata mortii principala nevoie a pacientul este
de a fi ascultat. Si daca simte ca poate sa scrie
poate fi incurajat sa o faca. Poate scrie scrisori celor
dragi sau pur si simplu scrie pentru el cateva
randuri in care sa multumeasca celor care au avut
un rol semnificativ in viata lor.
In toate aceste incercari medicul le poate oferi
suport, incurajare, intelegere, acceptare. Iar la randul
lui poate invata de la pacient un mod de a
infrunta moartea.
Un alt mod de a-si lua ramas bun, de a rememora
momentele placute ale vietii, este completarea
unui fel de jurnal. Acest formular poate
fi un instrument de lucru pentru medici, ei oferindu-
l pacientilor in stadiul terminal sau persoanelor
foarte in varsta. |
