Homeopatia stimuleaza curiozitatea si determina adresabilitatea unui numar tot mai mare de oameni, aceasta datorandu-se si faptului ca medicina alopata a inceput sa aiba efecte secundare nedorite, precum si tot mai multe esecuri

Din a doua jumatate a secolului XVIII medicul german Samuel Hahnemann, parintele homeopatiei, descopera experimental ca unele substante, daca sunt administrate unui om sanatos, produceau aceleasi simptome pe care la omul bolnav reuseau sa le vindece.

Hahnemann a ajuns treptat la aceste concluzii si a fost precaut in a le face publice, astfel ca de la prima substanta experimentala si pana la publicarea cartii sale "Organon al artei de a vindeca", in care se enunta bazele teoretice ale homeopatiei, au trecut circa 20 de ani.

Drumul urmat de Hahnemann a fost cu aproximatie urmatorul:

• experimentand pe el insusi, pe familia sa si pe unii elevi numeroase substante prezente in natura, a descoperit ca acestea provocau anumite efecte, atat fizice cat si psihice
• simptomele observate de el corespundeau, in ansamblul lor, celor intalnite la bolnavi
• administrand, intr-o anumita forma de preparare, substanta ale carei efecte experimentale erau asemanatoare cu simptomele bolnavului, se obtinea vindecarea

• veninul de albine provoaca la o persoana sanatoasa o umflatura rosie care inteapa, ustura si se calma cu comprese reci
• un bolnav de urticarie ca urmare a unei intoxicatii, prezinta o umflatura cu aceleasi caracteristici
• veninul de albine, administrat bolnavului, il va vindeca de urticaria cu aceste caracteristici, oricare ar fi cauza ei

Descrierea efectelor fizice si psihice obtinute prin administrarea substantelor vege tale, animale si minerale experimentate de Hahnemann a constituit "Prima materia medi ca homeopatica", o adevarata lista de remedii (acesta este cuvantul care, in homeopatie, se prefera celui de "medicament") ce corespund in acelasi timp unor tipuri psihologice, fiecare cu o individualitate precisa, chiar cu o personalitate proprie.

In homeopatie deci, boala ca entitate de sine statatoare nu exista, dar exista bolnavul ale carui simptome corespund, in ansamblul lor, celor tipice remediilor descrise in "materia medica". In exemplul precedent, urticaria nu este asadar o boala, ci un simptom al lui Apis (veninul de albine) daca printre caracteristicile cu care se manifesta sunt prezente calmarea cu apa rece si durerea intepatoare si usturatoare.

Daca insa in loc de durere prevaleaza, de exemplu, pruritul si senzatia de furnicaturi, remediul va fi Urtica urens (urzica). Tot asa, o amigdalita in care durerea se manifesta pe partea stanga, agravata de bauturile calde, se va vindeca cu Lachesis, in timp ce o amigdalita cu manifestari opuse (agravata deci de bauturile reci si la care durerea incepe pe dreapta) se va vindeca cu Lycopodium.

In consecinta, "materia medica" este baza terapiei homeopatice si instrumentul principal al medicului, alaturi de capacitatea lui de observatie.

Trebuie oricum tinut cont de faptul ca, dupa ce a fost ales din aceasta prima parte remediul care se potriveste cel mai bine cu simptomele manifestate, trebuie neaparat consultat textul corespunzator din "materia medica", pentru a verifica exactitatea propriei alegeri in contextul mai amplu al individului. In teorie, intrarile din cadrul "materia medica" ar trebui sa cuprinda toate tendintele patologice specifice pacientului.

In realitate, aceasta nu se intampla intotdeauna si e suficient sa se poata regasi simptomele mai importante sau cele care caracterizeaza individul in acea faza anume a bolii. Apoi, prescrierea remediului se va putea schimba daca si simptomele se vor modifica. In timp, se va invata sa se observe cel mai bine toate simptomele lui obisnuite.

Intre remediile indicate, va trebui ales cel unic care se potriveste cazului nostru, adica ale carui simptome coincid cu ale noastre in cea mai mare masura. Pentru a face aceasta, trebuie eliminate imediat remediile in care nu ne recunoastem deloc; dintre cele care raman, alegerea se va face verificand caracteristicile remediului in descrierea oferita de materia medica.

Diluate pana la extreme, remediile homeopatice sunt considerate in general nedaunatoare si lipsite de efecte colaterale. In realitate nu e asa. Chiar daca prin dinamizare remediiile si-au pierdut efectele colaterale si nedorite, raman totusi substante cu proprietati medicinale in toata regula.

Poate parea inedit faptul ca un medicament poate provoca simptome, in loc sa vindece pur si simplu, insa remediul homeopatic este o "calitate energetica" si nu o substanta blocanta si/sau inhibanta ca toate medicamentele medicinei moderne.

Administrand Sulfur se provoaca "reactia" subiectului, nu se blocheaza eczema pruriginoasa de care este afectat; acesta este motivul pentru care medicamentul poate mari temporar numarul veziculelor, poate face urina rau mirositoare, poate provoca un episod diareic. In acest caz, pacientul isi face griji, dar homeopatul stie ca in curand pacientul se va simti mult mai bine.

Constantin Hering a fost un chirurg german insarcinat de catre Ordinul medicilor din Germania sa discrediteze o data pentru totdeauna homeopatia si sa il distruga public pe Hahnemann. Constiincios si sever, Hering s-a informat, a experimentat si spre surpriza celor din Ordinului medicilor, a aparat homeopatia si a invitat colegii sa o studieze. I-a ilustrat legile si principiile si a anuntat ca el insusi era din acel moment, un homeopat. A fost demis din ordin, a emigrat in SUA unde a fondat Hering Institut si a scris "Materia Medica Guiding Simptoms" in 10 volume, iar legea homeopatiei poarta numele sau si nu pe cel al lui Hahnemann. Remediile homeopate disponibile sunt astfel dozate: 4CH, 5CH, 6CH, 7CH, 9CH, 12CH, 15CH, 30CH, 200CH, 1000CH, 10000CH, 50000CH, 100000CH, 500000CH, 1000000CH. CH inseamna centezimala hahnemanniana si indica faptul ca prepararea s-a facut dupa metoda lui Hahnemann. Numerele indica dinamizarile si cu cat este mai mare numarul, cu atat este mai mare numarul de dinamizari ale produsului devenind mai energic, cu actiune mai profunda si durabila.

Medicamentele pot fi sub forma lichida, dizolvate in apa si/sau alcool sau solida, folosindu-se ca baza lactoza impregnata cu medicamentul sub forma de praf sau granule de diverse dimensiuni sau comprimate.

Contrar unei conceptii larg raspandite, tratamentele homeopate nu agraveaza simptomele. Totusi, unii pacienti au impresia ca boala de care sufera se acutizeaza. In realitate, stimuland apararea imunitara si rearmonizand activitatea celulara, remediul homeopat duce la o bulversare pe care pacientul o percepe adesea ca fiind o intensificare a simptomelor sale. La o observare atenta a simptomelor, se constata ca acestea sunt diferite de cele ale bolii respective in sine. In nici un caz administrarea tratamentului nu trebuie intrerupta. In plus, este posibil ca medicul homeopat sa prescrie o dilutie mai ridicata. Daca din intamplare se inghite un tub intreg nu se intampla nimic deosebit, pentru ca in medicamentul homeopat conteaza energia si nu cantitatea. Nici un copil nu ar pati nimic.

Putina lume stie ca Hahnemann este cel care a inventat termenul de "alopatie" pentru a diferentia medicina vremurilor sale de metoda terapeutica pe care tocmai o punea la punct. De atunci, cele doua metode sunt in tabere adverse.

Medicina oficiala este o medicina alopata, ea utilizand antiinflamatorii, antibiotice, antispastice, antidepresive etc.

Homeopatia foloseste "similarii" pentru a stimula activitatea imunitara a organismului. Boala sau maladia este o afectare a armoniei organismului care se poate manifesta acut (brutal) sau cronic (lent si/ sau indelungat). Pentru medicul homeopat consultatia presupune cercetarea profunda si minutioasa a motivelor acestor afectari si a istoricului sau.

Medicul homeopat poate trata o multitudine de pacienti bolnavi, inclusiv pe cei cu boli genetice, precizand insa ca nu poate face nimic pentru a remedia tulburarile care au o origine strict genetica. In relatia medic homeopat - boala, trebuie subliniat rolul foarte important al tratarii afectiunii si sa nu se confunde cu termenul de vindecare a unei afectiuni. Aceasta relatie se afla in centrul dezbaterilor care opun medicina alopata celei homeopate.

Trebuie precizat ca remediile homeopate trateaza, dar nu pot vindeca afectiuni precum: cancer evolutiv, tuberculoza bacilara, insuficienta renala cronica.

Putem considera ca remediile homeopate contribuie la prevenirea maladiilor grave dat fiind ca in cazul cancerului, de exemplu, ajuta organismul sa functioneze intr-o stare cat mai apropiata de cea de echilibru ideal. Principala menire a medicului homeopat este aceea de a proceda astfel incat fiecare pacient sa poata trai fara a fi afectat de boli grave prin reechilibrarea apararii imunitare naturale a organismului.

Desfasurarea unei consultatii homeopate are un caracter cu adevarat deosebit, revolutionar, in contextul medical actual. Aceasta se bazeaza pe caracterul unitar al fiintei umane si este contrara tendintei de fragmentare a actului medical in diverse specializari. Fiinta umana este privita in ansamblul sau - fizic, psihic, cultural si istoric. Cel mai simplu este sa spunem ca homeopatia este o medicina a persoanei, ceea ce va permite ulterior individualizarea tratamentului, adoptandu-l pe cel care se potriveste cel mai bine fiecarui pacient in parte, in functie de simptomele si de istoricul sau.