Intr-una dintre serile trecute postul national de televiziune propunea spre dezbatere un subiect generos, starea Sanatatii romanesti.

Invitati, printre altii, ministrul Eugen Nicolaescu, fostii ministri Mircea Cinteza si Ovidiu Branzan. Dincolo de derapajele in discurs electoral, intregul talk-show mi s-a parut o scena de film absurd. Parca erau cu totii mostenitori stransi in jurul unui muribund, numit Sanatate, si in asteptarea viitoarei mosteniri, fiecare incerca sa diagnosticheze afectiunea si sa convinga cat si ce a facut pentru cel bolnav. Si pentru prima data n-am mai avut speranta ca Sanatatea romaneasca se va insanatosi vreodata. Nu pentru ca nu exista idei, nu pentru ca nu sunt resurse, ci pur si simplu pentru ca nici macar in fata unui muribund nu ne putem pune de acord, interesele si orgoliile primand. Si toate acestea pe fondul migratiei cadrelor medicale, al crizei medicamentelor, al instrumentarului vechi, al bazei imobiliare precare....

Chiar ministrul Nicolaescu recunostea ca multe dintre spitalele romanesti nu vor putea fi acreditate niciodata si nici nu vor primi autorizatia permanenta de functionare. Majoritatea cladirilor a fost construita in anii 60 - 70, iar acum este depasita de vreme. Structura si marimea lor fac aproape imposibila respectarea circuitelor si a conditiilor sanitare. In plus, normele s-au modificat, s-au adaptat cerintelor europene, iar modul in care unitatile spitalicesti au fost ridicate nu mai permite reorganizarea acestora.

Aderarea a adus schimbari pe toate planurile, dar nimeni nu si-a pus problema daca suntem in stare sa ne aliniem. Si nu numai din punct de vedere logistic, dar si ca mentalitate. Juramantul lui Hipocrate ramane in fata atator neajunsuri, o simpla formula de absolvire.