Multa lume il place pe Dr. House. Genial, necioplit, aproape insensibil, dependent de medicamente contra durerii si cu o majora carenta in ceea ce priveste comunicarea cu pacientii sai. Ne place pentru ca este doar un personaj de film si pentru ca nu avem ocazia sa ne intalnim cu el in realitate. Dar cine a avut nesansa de "a umbla prin doctori", asa cum se spune in popor, poate sustine cu siguranta ca putini sunt acei medici la care mai functioneaza empatia sau stau bine la capitolul comunicare cu pacientii. Cauzele sunt variate, de la abrutizarea aproape necesara a specialistului care trebuie sa ramana performant dincolo de emotii si de tarele sistemului in care isi desfasoara activitatea, pana la acuta lipsa de timp, pentru ca medicul este si birocrat in acelasi timp. Acesta este prins intre putinul timp alocat fiecarui pacient, supraaglomerarea din spitale (mai ales in cele mari, din centrele universitare, unde ajung de cele mai multe ori pacienti in stare grava, transferul lor din provincie la un astfel de spital fiind cateodata ultima lor sansa) si nenumaratele formulare de completat.

Nu incerc sa gasesc scuze medicilor romani pentru starea de fapt existenta si sunt de acord cu instituirea protocoalelor de comunicare a diagnosticelor negative. Deja in tarile din Europa de Vest sunt de multi ani implementate "Protocolul durerii" si "Protocolul de comunicare a vestilor proaste", care, spre deosebire de ghiduri care nu sunt atat de stricte si nu prevad sanctiuni, impun reguli noi. Noul protocol de comunicare a vestilor proaste ii obliga pe medici sa nu mai fie duri in exprimare cand fac cunoscut un diagnostic negativ, sa se adapteze mai bine limbajului pacientilor, sa-i informeze mai amplu despre afectiunea lor si sa le prezinte toate interventiile care se pot face in cazul acestora.

Dar pentru ca toate acestea sa poata fi aplicate poate ar trebui intervenit si asupra regimului de lucru al medicului roman, ar trebui sa dispara multi dintre factorii de stres carora trebuie sa le faca fata, de la insecuritatea financiara a zilei de maine, neputinta de a aplica tratamentul optim din lipsa medicatiei, amanarea unor operatii pentru ca lipsesc materialele necesare interventiei etc.

Si in plus mi se pare mult mai firesc ca aceste vesti proaste sa le primeasca pacientul si familia de la un psiholog (intr-o camera special amenajata) si nu de la un medic hartuit de multimea de bolnavi pe care ii are in grija, pe holurile spitalului sau in salonul plin de pacienti.